Crina Mareș, manager al programului „România Remarcabilă”

Crina Mareș este absolventă a Facultății de Biologie și Geologie a Universității Babeș-Bolyai, iar în prezent ocupă funcția de Manager Cultural la Centrul Cultural Clujean. Unul dintre cele mai importante proiecte pe care le gestionează este programul Romania Remarcabilă. Astăzi, privim cu admirație activitatea ei, însă, pe parcursul devenirii sale, Crina a trecut printr-o serie de experiențe academice si profesionale inedite. Tocmai de aceea, discuția noastră cu Crina abordează perioada studenției, instrumentele pe care le-a utilizat pentru propulsarea în carieră dar și puțin din activitatea curentă, îndeajuns cât să fim și mai curioși cu privire la aria ei de interes, respectiv management cultural. 

Î: Pentru că are o afinitate pentru povești și încearcă prin profesia ei să așeze într-o narațiune captivantă elemente ale culturii române, ne întoarcem, alături de Crina, la începutul poveștii, la vârsta căutărilor și marilor semne de întrebare…Te rugăm, Crina, spune-ne cum ai decis că Facultatea de Biologie este locul din care dorești sa pornești pregătirea academică?

R: Povestea parcursului meu academic a început destul de devreme. Mătușa mea este biolog și a absolvit tot Facultatea de Biologie la Cluj, iar prima mea „întâlnire” cu facultatea avusese loc prin intermediul caietelor ei studențești, pline cu desene de animale nevertebrate și scheme de învățare a fiziologiei animale. Mai târziu, în adolescență, am avut privilegiul să observ o lamă sub microscop, în laboratorul în care mătușa mea profesa. Era o probă de sânge. Îmi amintesc fascinația și curiozitatea care m-au invadat când am descoperit acel univers microscopic, lumea invizibilă care stă la baza vieții. Eram elevă de gimnaziu, dar știu sigur că acela a fost momentul în care mi s-a trasat parcursul academic. Desigur că întâlnirea mea cu elementele figurate ale sângelui pe care le-am văzut la microscop venea pe un fond prielnic, iubeam enorm animalele, devoram orice carte pe tema naturii și a relației pe care o avem cu restul viețuitoarelor și devenisem foarte curioasă despre mecanismele care întrețin viața. Apoi, în liceu, am fost îndrăgostită de biologie sub toate formele sale și, pe cale de consecință, am fost olimpică la genetică. Aveam, așadar, determinarea și pornirea interioară pentru a studia biologia și la nivel academic. De fiecare dată când m-am întrebat, de-a lungul vieții, ce altă facultate aș fi urmat, răspunsul a fost mereu: nici o alta. 

Î: Ai debutat în carieră devenind profesor de Biologie. Povestește-ne ce te-a convins să urmezi o filieră didactică? 

R: Învățământul a fost o oportunitate pe care mă bucur că am valorificat-o. Ca absolvent de biologie, la acel moment, în 2001, prima opțiune în privința profesiei era cea de profesor de biologie. Fiind extrem de tânără și de pasionată de această știință, am pornit la drum cu entuziasm, interacțiunea cu elevii fiind însă o provocare care mi-a adus și multe satisfacții. Am urmărit ca la fiecare oră să le trezesc interesul față de natură și față de viață făcându-i curioși și poate măcar puțin responsabili față de mediu. Cred că am reușit să îi aduc pe elevi alături de mine și de materia pe care o predam, renunțând la relația de subordonare profesor-elev întâlnită destul de des în învățământul românesc, din păcate, și încercând să le arăt de ce este importantă această materie în viața de zi cu zi.  Am rămas în sistemul de învățământ pentru doi ani, apoi viața mi-a scos în cale alte oportunități, mai potrivite firii mele creative. 

Î: Care a fost materia care te-a fascinat în perioada facultății?  

R: Fără ezitare pot spune că am iubit Etologia, adică biologia comportamentului animal. Sunt fascinante modurile de comunicare intraspecifică și interspecifică ale animalelor. Etologia explică ce sunt instinctele, cum se formează reflexele, care e scopul ritualurilor, sau modul de reacție al diferitelor viețuitoare la stimulii din mediu. E o știință cu care te întâlnești atât în interacțiunea cu animalul tău de companie, cât și într-o drumeție în natură și te ajută să descifrezi mecanismele de adaptare la mediu și de supraviețuire a animalelor.

Î: Ai avut parte de un mentor în perioada studenției? Poate un profesor care te-a ajutat să descoperi un talent pe care îl ai, să valorifici o resursă, să dezvolți o abilitate nouă?

R: Cred că întotdeauna am căutat poveștile din spatele denumirilor și informațiilor științifice. Am admirat mereu profesorii-naratori care pot „traduce” știința în limbaj accesibil și relevant pentru studenți. Am regăsit asta în domnul profesor Ioan Ghira, care ne-a predat Etologia și Herpetologia. Îmi amintesc pasiunea enormă cu care ne vorbea despre Vipera berus și Vipera ammodytes, sau despre tipologia comportamentelor adaptative. Cred că la cursurile domnului profesor am luat prima dată contact cu storytellingul, o pasiune care a rămas până azi. 

Î: Care este principala întrebare la care nu ai găsit răspuns în perioada facultății?

R: Cred că întrebările sunt adaptate vremurilor. În perioada studenției ne domina pe toți o întrebare: ce urmează pentru noi și cum ne pregătește facultatea pentru viitor? Am găsit răspunsul pe parcurs, dar mi-ar fi plăcut să am mai multe certitudini pe durata studiilor. La momentul acela nu existau consilieri vocaționali sau mentori pentru studenți așa că fiecare ne-am urmat instinctele și pasiunea. 

Î: Ce conștientizări majore ai avut în perioada studenției? 

R: Am realizat că trebuie să fiu competitivă și deschisă la provocări. În majoritatea cazurilor, ca student, nu ai nici cea mai mică idee despre cum e să intri în câmpul muncii și nici nu ești echipat corespunzător din punctul de vedere al cerințelor profesionale. Norocul generației mele cred că a fost faptul că admiterea în facultate presupunea un examen solicitant, toate locurile erau subvenționate de stat, nu existau locuri cu taxă, iar examenul de licență a fost pe măsură. Toate acestea, precum și calitatea procesului didactic ne-au ajutat să fim competitivi. La acel moment nu era foarte ușor să obții o diplomă de studii superioare, iar ulterior am realizat cât de important era că pe diplomă scria Universitatea Babeș-Bolyai. Obișnuită fiind cu exigențele actului academic, m-am adaptat destul de repede la cerințele unui job, am continuat să învăț și să mă perfecționez…

Î: Care sunt elementele din studenție de care îți este dor? 

R: Mi-e de dor de practica de studiu din timpul verii. Era momentul în care cursurile teoretice și experimentele din laborator se mutau în natură. Țin minte sesiunile de bird watching din Cheile Turzii cu domnul profesor Ioan Coroiu și colocviile de practică în care trebuia să recunoaștem speciile de păsări după ciripituri, după tipul de zbor, sau după morfologia lor, sau săptămânile de studiu pe teren de la Arcalia și Băișoara, unde colectam insecte pentru insectar. 

Î: La un moment dat în carieră, ai schimbat filiera, însă nu și domeniul. Ai făcut trecerea spre Muzeul de Istorie Naturală de la Muzeul Național Brukenthal, din Sibiu. Cum se împacă biologia și cultura? 

R: Pasul decisiv în cariera mea a fost postul de muzeograf la Muzeul de Istorie Naturală din cadrul Muzeului Brukenthal din Sibiu, pe care l-am ocupat prin concurs în martie 2003. Acela a fost momentul în care cred că mi-am găsit cu adevărat vocația. Acolo am putut continua să studiez lumea animală și în plus să le vorbesc și vizitatorilor muzeului despre pasiunea mea. Dar înainte de toate trebuia să rămân conectată cu latura științifică a domeniului și să învăț și muzeologie, iar la acel moment accesul la internet era o raritate, deci informația trebuia să o găsesc în alte surse. Prin urmare, petreceam foarte mult timp în biblioteca muzeului citind și extrăgând informații care consideram eu că sunt relevante pentru publicul general. Spre bucuria mea, pasiunea pe care o aveam pentru muzeu nu a rămas neobservată, așadar în anul 2006, directorul muzeului, domnul Sabin Adrian Luca m-a desemnat responsabilă cu reorganizarea expoziției permanente, de la concept și tematica expozițională până la designul general. Încrederea pe care mi-a acordat-o m-a onorat și m-a responsabilizat, în egală măsură. Am avut astfel șansa să coordonez un proiect uriaș, o experiență pentru care voi fi mereu mândră și recunoscătoare. 

A: Ai lucrat câțiva ani la București, la SC Artex Services International SRL având funcția de muzeograf consultant.

R: În 2009 am părăsit Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu și am plecat la București. Am lucrat în privat următorii cinci ani, la o firmă specializată în design expozițional și muzeotehnică. În calitate de muzeograf consultant, printre numeroase alte proiecte, am participat la realizarea conceptului și tematicii expoziționale pentru expoziția permanentă a Muzeului Național de Istorie Naturală Grigore Antipa. În cei cinci ani de activitate în cadrul firmei am avut privilegiul să lucrez cu o echipă excepțională de arhitecți și artiști plastici, iar pentru mine trecerea de la un job la stat la unul la privat a fost revelatoare. Lucram într-un mediu competitiv, extrem de dinamic și care îmi stimula creativitatea, iar ce era cel mai important pentru mine, în continuare profesam în domeniul pe care l-am studiat și de care eram atât de pasionată. Fiind de ambele părți ale baricadei, atât fost angajat al unui muzeu de stat, cât și reprezentant al unei companii private, eram omul de legătură dintre cele două entități înțelegând cel mai bine nevoile și bioritmul amândurora, iar asta a contribuit mult la numirea mea ca director al filialei din Sibiu atunci când firma a decis să se extindă. Experiența din privat mi-a deschis o altă perspectivă: faptul că am studiat biologia nu mă oprește să îmi extind aria de interese și de expertiză, tot ce contează e să mă regăsesc în ceea ce fac. 

A: Ai fost apoi muzeograf la muzeul ASTRA…

R:  Directorul Muzeului ASTRA, Ciprian Ștefan a venit spre mine cu propunerea de a mă alătura echipei lui. Am acceptat propunerea și în acest fel am ajuns muzeograf la un muzeu etnografic. Pe lângă colecțiile excepționale de etnografie românească, Muzeul ASTRA mai găzduiește și Muzeul de Etnografie Extraeuropeană Franz Binder, unde am lucrat ca muzeograf și apoi șef de secție până în anul 2018. Ce au în comun biologia și etnografia? În esență nu mare lucru, însă tehnicile și metodele de punere în valoare a patrimoniului cultural sunt aceleași, indiferent de specificul lui. La Muzeul Franz Binder am găsit un univers complet diferit de cel de la Muzeul de Istorie Naturală. Colecțiile de etnografie africană, asiatică, sud-americană, sau colecția de cadouri diplomatice ale familiei Ceaușescu mi-au deschis oportunități nebănuite de a-mi alimenta creativitatea și preocuparea pentru valorificarea acestui potențial enorm. Era un „teren de joacă” formidabil care mi-a permis să organizez numeroase expoziții temporare și să închei parteneriate cu alte instituții de cultură din Sibiu, precum Teatrul de Balet, sau cu instituții de învățământ cum e Liceul de Arte, iar pentru îmbogățirea colecțiilor am construit relații de prietenie și încredere cu donatori din Mexic și RD Congo. 

Î: Ce înseamnă interpretarea patrimoniului? Cât de greu este să interpretam memoria unei comunități?

R: Aș porni de la definiția lui Freeman Tilden, cel care a introdus pentru prima dată termenul de interpretare în accesibilizarea informațiilor despre patrimoniu, în accepțiunea sa aceasta reprezentând: „o activitate educațională care își propune să dezvăluie semnificații și conexiuni prin intermediul obiectelor originale, prin experiență directă și prin ilustrare mass-media, mai degrabă decât prin comunicarea unor informații factuale”. În urmă cu 21 de ani când am început să profesez ca muzeograf, nu auzisem de interpretarea patrimoniului ca știință de sine stătătoare într-un muzeu. Explicațiile și tururile ghidate se făceau în limbaj de specialitate fiind greu de înțeles pentru majoritatea vizitatorilor, iar vizita la muzeu era, de cele mai multe ori, o experiență plictisitoare atât pentru adulți cât și pentru copii. Între timp lucrurile s-au schimbat , publicul a devenit mai pretențios, iar specialiștii trebuie să își adapteze discursul astfel încât acesta să fie cu adevărat relevant pentru consumator. Mai mult de atât, interpretarea patrimoniului presupune implicarea emoțională a publicului, oferindu-le acestora experiențe, mai mult decât informații. În ceea ce privește interpretarea memoriei unei comunități, în special rurale, pentru că aceasta este preocuparea mea actuală, acest lucru îmi este la îndemână. Incursiunea în viața satului românesc este o experiență inedită per se, iar cu instrumentele potrivite se pot extrage povești fabuloase în jurul cărora se conturează profilul cultural al unei comunități. Când vorbesc de memoria colectivă mă refer la cultură în sensul ei larg, și acționez în spiritul afirmației UNESCO conform căreia „cultura ar trebui considerată ca ansamblul de trăsături spirituale, materiale, intelectuale și emoționale distinctive ale unei societăți sau unui grup social și că aceasta cuprinde, în plus față de artă și literatură, stiluri de viață, moduri de conviețuire, sisteme de valori, tradiții și credințe”. 

Î: În prezent ești Project Manager la Centrul Cultural Clujean. Unul dintre cele mai importante și vizibile proiecte pe care le gestionezi este România Remarcabilă. Acest proiect contribuie la conștientizarea patrimoniului cultural rural, dar ajută și la definirea, completarea și asamblarea acestuia într-o imagine mai clară pentru mediul internațional. Cum prezinți, astăzi, imaginea României în evenimentele internaționale la care participi din punct de vedere al culturii rurale? Ce rețin străinii despre România?

R: Încă de la terminarea facultății în 2001 și plecarea mea din Cluj mi-am dorit ca la un moment dat să mă întorc aici, în orașul care devenise a doua mea casă. Așa că am primit cu entuziasm propunerea celor de la Centru Cultural Clujean de a prelua managementul programului România Remarcabilă și iată-mă, după fix 20 de ani, revenind în Cluj. Din 2021 coordonez acest program care se derulează în cadrul unei rețelei de 12 comune din 6 județe ale țării. De data aceasta, însă, obiectul muncii mele nu mai sunt colecțiile muzeale, ci patrimoniul cultural al comunităților rurale, abordat prin filtrul localnicilor. Altfel spus, memoria colectivă. Avem privilegiul de a avea alături încă de la început un partener extrem de valoros, Asociația Sites & Cités remarquables de France împreună cu care am construit strategia acestui program și de a căror expertiză beneficiem prin activități concrete de instruire și schimburi de experiență. Urmare a acestei colaborări am avut ocazia să vorbesc în conferințe internaționale despre programul România Remarcabilă, despre lumea satului românesc, iar ceea ce s-a cristalizat în urma discuțiilor cu specialiștii din diverse țări a fost imperativitatea de a proteja elementele ce definesc și particularizează spațiul nostru rural aflat într-un punct de vulnerabilitate și transformare ireversibilă. Tot prin parteneriatul cu această asociație franceză am organizat anul trecut câteva ateliere de interpretarea patrimoniului susținute de specialiști din Franța, in situ, în două dintre comunele rețelei România Remarcabilă. Pentru unii dintre ei a fost prima întâlnire cu România, iar la plecare mi-au împărtășit un gând care a rămas cu mine: „la voi oamenii îmbrățișează natural și sincer, la noi asta e o raritate”. Cred că asta e esența în jurul căreia se construiește identitatea noastră. 

Î: Așa cum ne-ai relatat, una dintre specializările tale este interpretarea patrimoniului rural. Cum mediem relația dintre fenomenul de modernizare și păstrarea tradițiilor din mediul rural? 

R: E firesc ca oamenii din mediul rural să își dorească să acceseze mijloace mai comode și mai eficiente prin care să își desfășoare viața. Ar fi nedrept din partea noastră, a celor de la oraș, să le cerem acestor oameni să rămână încremeniți în timp pentru ca noi să ne delectăm cu partea frumoasă a vieții la țară. Într-adevăr, modernizarea vine firesc peste toate mediile, ceea ce urmărim noi este ca în acest proces de modernizare, autenticitatea să își păstreze locul cuvenit, iar comunitățile să reușească să se dezvolte valorificând ceea ce le este specific. Avem exemple de bune practici în România și acestea ne dau speranță că încă ne aflăm în punctul în care mai putem salva ceea ce definește satul românesc din punct de vedere cultural. În ceea ce privește programul România Remarcabilă, acesta este eminamente unul incluziv, implicând activ în proiect oameni din cele mai diverse categorii sociale sau grupuri etnice. În prezent dezvoltăm o metodologie de interpretarea patrimoniului care va putea fi implementată în orice localitate din zona rurală sau mic urbană, iar prima aplicabilitate practică a acestei metodologii va fi operaționalizarea unui centru pilot de interpretarea patrimoniului cultural al comunei Vad, din județul Cluj care se va deschide anul acesta la finalul lunii martie. Acest centru se adresează atât comunității locale, fiind menit să îi ajute pe oameni să conștientizeze cât e de important să păstreze tradițiile, obiceiurile, portul popular, dar și turiștilor. Expoziția comunitară din acest centru integrează și lucrarea unui artist contemporan, Alexandru Mirutziu, ale cărui  eseuri video și sculpturi rezultate din comunicarea personală pe care artistul a avut-o cu sătenii din Vad vor fi puse în dialog cu un număr de obiecte (țesături, unelte de tâmplărie, haine, obiecte casnice, etc.) provenite din intimitatea celor cu care el a stat de vorbă. În centrul proiectului de la Vad se află oamenii din comunitate, viețile lor, cu dramele și bucuriile lor. Așa cum declară Alexandru Mirutziu, „scopul acestui asamblaj între obiecte din arealul intim și sintetizarea/ audio/ sculpturală a artistului este de a crea un limbaj comun, o punte de legătură între complexitățile celor două: tradiția și credința versus creația artistică, poziționarea creativă și documentară a artistului”. Prin navigarea între aceste complexități, societățile pot exploata puterea memoriei colective pentru a construi punți și a cultiva un scop și o înțelegere comune.

Î: Implici comunitatea în regăsirea si reconstrucția patrimoniului rural acolo unde anumite elemente sunt pierdute. Cât de disponibili sunt artizanii, meșterii populari să contribuie la efortul vostru?

R: Din păcate, un număr însemnat de tradiții, obiceiuri, ocupații tradiționale sunt pe cale să dispară, sau sunt diluate ca urmare a procesului de modernizare, iar interesul tinerilor de a prelua un meșteșug sau o ocupație și de a le asigura continuitatea este foarte redus. Am întâlnit, totuși, oameni care mai dețin tehnicile originale ale vreunui meșteșug sau ocupație, însă în ritmul acesta halucinant al tehnologizării și automatizării le este din ce în ce mai greu să le practice și să trăiască de pe urma lor. Voi da un exemplu: pentru centrul de interpretare de la Vad am dorit să înregistrăm sunetul de coasă în iarbă pentru a ilustra rolul de vectori de informație al elementelor de patrimoniu imaterial senzorial, și anume poveștile care stau în spatele unui sunet. Poate pare greu de crezut, dar am găsit cu greu un cosaș care să facă acest re-enactment pentru noi. Cum, la fel, nu mai există fierării în care să se realizeze tălăngi pentru animale. Putem trăi fără toate acestea? Sigur că putem, dar nu am mai avea ce povesti celor care vin în urma noastră.

Î: Care este cel mai drag obicei pe care l-ai descoperit în întâlnirile din cadrul proiectului România Remarcabilă? 

R: Sunt multe povești care mi-au rămas în suflet de când derulăm proiectul acesta, dar m-a impresionat în mod special un loc, vâltoarea familiei Potra din Bologa. Locul acela e printre cele mai bune exemple de conservare și valorificare a patrimoniului, o inițiativă care a aparținut în totalitate familiei care a moștenit această vâltoare. Pe lângă faptul că instalația e 100% funcțională și utilizată de săteni și în prezent, familia a păstrat numeroase obiecte etnografice extrem de valoroase și le-a constituit într-o expoziție de familie deschisă vizitatorilor. E un loc de poveste cu oameni care vorbesc cu drag și pasiune despre tradiții și obiceiuri, despre semnificațiile motivelor cusute pe costumul popular, sau despre sunetul clopoțelului în ritmul morii însuflețite de apă. 

Î: Ce sfat ai avea pentru elevii care își aleg facultatea?  

R: În alegerea facultății e foarte important ca elevii să fie informați despre oferta de studii, materii, oportunități de studiu prin schimburi internaționale, perspective în carieră și alte beneficii pe care facultatea aleasă le oferă. Cred că aici un rol foarte important îl au sesiunile de consiliere vocațională care îi pot ajuta pe elevi să își contureze un parcurs academic și profesional potrivit abilităților și zonei lor de interes.

Î: Având experiență didactică, și aflându-te, la un moment dat de ambele părți ale catedrei, ce ai dori să le transmiți studenților, fiind cu câțiva pași în fața lor? 

R: Îi îndemn să fie curioși, deschiși către tot ce e nou și să investească în educația lor tot timpul și energia de care dispun.

Î: Un sfat pentru proaspeții absolvenți, aflați la început de carieră?    

R: Cred că e foarte important pentru orice absolvent să își cunoască bine oportunitățile de carieră, provocările și beneficiile joburilor pe care le vizează, dar mai ales să își aleagă ocupația sau profesia din pasiune.