Regizorul Radu Afrim e vedeta incontestabilă a teatrului românesc post-douămiist. El duce mai departe tradiția teatrului de artă, a cărui miză rămâne preponderent estetică. Extrema sa popularitate, mai ales printre tineri, se datorează însă infuziei masive de elemente ale culturii de masă pe care Afrim i-o aduce tradiției pomenite. Imaginația sa pare alimentată atât de artele plastice (regizorul e și un excelent fotograf), cât și de videoclipurile muzicale de ultimă oră, de show-urile și revistele de modă, de atmosfera cluburilor de noapte ș.a.m.d. Umorul, caricaturalul, numerele muzicale live sunt alte ingrediente utilizate în montările sale cu mare priză la public. Radu Afrim a absolvit, în 1995, Facultatea de Litere, specializarea română-franceză, din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, iar în anul 2000 – catedra de Teatru a aceleiași Facultăți de Litere, specializarea Regie de teatru. El s-a afirmat mai întâi în spațiile teatrale alternative și în provincie (cu BluEscape, după Laurie Anderson, Casa Tranzit, Cluj, 2000, Infanta Savianei Stănescu, Teatrul Ariel-Underground, Târgu-Mureș, din 2000, Bernarda’s House Remix după F.G. Lorca, 2002, sau Trei surori, după Cehov, 2003, Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sf. Gheorghe). Consacrarea definitivă i-a adus-o spectacolul De ce fierbe copilul în mămăligă, după Aglaja Veteranyi, montat de Afrim la Teatrul Odeon în 2003. Din spectacologia sa extrem de bogată mai pot fi amintite montări ca: Mansardă la Paris cu vedere spre moarte de Matei Vișniec, autor cu care Afrim împărtășește atracția pentru figurile excentrice, indivizii ieșiți din comun (Teatrul Național Cluj, 2004), Plastilina de Vasili Sigariev (Teatrul „Toma Caragiu, Ploiești, 2005), Inimi cicatrizate, după Max Blecher (Teatrul Național din Constanța, 2006), Omul pernă de M. McDonagh (Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, 2008), Herr Paul de T. Dorst (Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, 2009), Tihnă după A. Bartis (Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”, 2015), etc. Cu „fabulele urbane” Girafe și Bizoni, de Pau Miró (Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, 2015), dar mai ales cu Pădurea spânzuraților după Liviu Rebreanu (Teatrul Național din București, 2018), cu Alex. Potocean în rolul titular, Afrim a făcut niște pași în direcția teatrului social și politic, fără să renunțe însă la primatul esteticului. Trei piese triste, după Maurice Maeterlinck (Teatrul Național din Iași, 2021), de o picturalitate copleșitoare, constituie o adevărată pledoarie pentru teatrul de artă. Regizorul deține o serie de premii importante, dintre care amintim cele trei premii UNITER pentru regie obținute în 2006, 2007 și 2016, tot atâtea nominalizări, în 2003, 2009, 2013, la același premiu, Premiul Coup de Coeur de la Presse la Festivalul de la Avignon Off, pentru spectacolul Mansarde à Paris/ Les détours Cioran, montat în Luxemburg, și Premiul Academiei Române pe anul 2017.
