Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj; d. 5 februarie 1953, Sighet): jurist, unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici din istoria României, membru de onoare al Academiei Române.
Iuliu Maniu şi-a petrecut copilăria în Bădăcin, la conacul familiei, şi în Şimleul Silvaniei. Pentru şcoala primară a fost trimis la Blaj. Apoi, a urmat liceul calvin din Zalău, unde a învățat limba maghiară. După finalizarea liceului, s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj. După absolvirea acesteia a urmat cursuri de Drept la Budapesta şi la Viena. În studenţie a devenit preşedinte al prestigioasei societăţi „Petru Maior”. În anul 1896, a obținut titlul de doctor în Drept al Universităţii din Viena. Întors acasă, Iuliu Maniu a fost angajat ca avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj. La doar 24 de ani, a fost cooptat în conducerea Partidului Naţional Român. În anul 1906 a reuşit să fie ales în cercul electoral Vinţu de Jos, ca deputat în Parlamentul Ungariei.
La izbucnirea primului război mondial, conducătorii Austro-Ungariei le-au cerut liderilor românilor ardeleni să depună un jurământ de loialitate faţă de Coroana maghiară. Împreună cu alţi fruntaşi greco-catolici, Iuliu Maniu a refuzat, astfel încât, în 1915, a fost mobilizat şi trimis ca ofiţer în rezervă al armatei imperiale austro-ungare pe frontul din Italia, cu toate că în calitate de avocat al Mitropoliei era exceptat de la mobilizare. În 1918, Iuliu Maniu a dezertat din armata austro-ungară, după ce a refuzat să depună jurământ de credinţă noului împărat austro-ungar. Întors acasă, a fost recunoscut drept lider al românilor ardeleni, iar în toamna anului 1918 a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile românilor. Ajuns în capitala imperială, a organizat Consiliul Naţional al Românilor din Transilvania, a format Senatul Militar Român şi i-a organizat pe soldaţii români. Împreună cu aceste trupe, Iuliu Maniu a străbătut Ungaria, iar în noiembrie 1918 a ajuns la Arad, în fruntea unei forţe militare capabile să-i protejeze pe liderii românilor ardeleni. A pus capăt tratativelor dintre membrii conducerii Partidului Naţional Român şi ministrul minorităţilor din Ungaria, Oszkar Jaszi. Iuliu Maniu a organizat, apoi, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a decis unirea Transilvaniei cu România, în 1 Decembrie 1918.
La 2 decembrie 1918, Iuliu Maniu a fost ales preşedinte al Consiliului Dirigent, un adevărat guvern al Transilvaniei. În această calitate, a organizat inclusiv trupe de voluntari ardeleni. Ulterior, a refuzat funcția premier al României şi l-a desemnat pentru această funcție pe Alexandru Vaida Voievod. În anul 1920, generalul Alexandru Averescu, noul şef al Guvernului din Bucureşti, a desfiinţat Consiliul Dirigent.
În anul 1926, Iuliu Maniu a decis fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache. Noua formațiune, Partidul Național Țărănesc, a câştigat alegerile, iar Iuliu Maniu a devenit premier în 1928. El a condus ţara până în 1933 şi a reuşit să scoată România din Marea Criză Economică.
În opoziţie, Iuliu Maniu s-a opus dictaturii regale adusă de Carol al II-lea, dar și regimului autoritar al lui Ion Antonescu. După răsturnarea acestuia din urmă de la putere, Iuliu Maniu a devenit liderul democraţilor care luptau împotriva comuniştilor. Partidul Național Țărănesc a câştigat alegerile în anul 1946, însă rezultatele alegerilor au fost falsificate de comunişti. Iuliu Maniu a fost arestat în 1947, în urma unei înscenări, și a fost închis la Penitenciarul din Galaţi. Apoi, în 1951, a fost transferat în închisoarea de la Sighet, împreună cu alţi fruntaşi naţional-ţărănişti. A murit la Sighet, la 5 februarie 1953, înfometat şi îngheţat, fără nici un fel de asistenţă medicală; înainte de a muri, a fost spovedit prin uşa celulei de un episcop greco-catolic, deţinut şi el, care fusese trimis să măture închisoarea.
