I. Tóth Zoltán (1911–1956)
De origine bănățean – familia sa și-a avut originea în satul Tormac (magh. Végvár, germ. Rittberg, jud. Timiș) –, I. Tóth Zoltán s-a născut în Vârșeț (azi Vršac, Serbia) la 11 august 1911, dar familia s-a mutat la Timișoara, unde și-a însușit încă din copilărie limbile română și germană.
După absolvirea Gimnaziului Piarist din localitate, s-a înscris la Universitatea Ferdinand I din Cluj, unde a studiat între anii 1929 și 1934 istorie și geografie, în paralel absolvind și Institutul Teologic Protestant. În timpul studenției a făcut parte din mișcarea „Erdélyi Fiatalok” (Tinerii Ardeleni). O vreme a oscilat între profesiile de jurnalist, profesor, preot sau muzician, dar începând cu anul 1934 s-a angajat ca profesor la Gimnaziul Reformat din Satu Mare. Tânărul cu ambiții științifice a reușit să se înscrie la Sorbona, aprofundându-și cunoștințele la Paris, între anii 1937-1939, dar din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial n-a mai reușit să-și finalizeze studiile doctorale, ce aveau ca temă românii și opinia publică franceză în secolul al XIXlea. S-a întors pe postul de profesor de la Satu Mare, după care, în 1941, a lucrat câteva luni în cadrul Bibliotecii Universitare din Cluj. Din 1942 s-a angajat la Institutul Științific „Teleki Pál” din Budapesta, iar în anul 1944 și-a susținut tot la Budapesta teza de doctorat cu tema Az erdélyi román nacionalizmus első százada (1697–1792) (Primul secol al naționalismului românesc ardelean), bazată pe izvoare inedite, în primul rând din arhiva Cancelariei Aulice a Transilvaniei și care constituie până astăzi una dintre lucrările de bază privind începuturile mișcării naționale române ardelene și privind rolul bisericii greco-catolice în acest proces.
După cel de-al doilea război mondial a lucrat în cadrul Institutului de Istorie (care după mai multe reorganizări a funcționat în cadrul Academiei Ungare de Științe) de la Budapesta, unde a organizat o secție pentru studierea naționalităților, întocmind și o amplă bibliografie a problemei naționale. Din 1953 a devenit profesor la Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta, fiind numit șef de catedră al departamentului pentru istoria democrațiilor populare, iar mai târziu decan al Facultății de Istorie. A fost ales membru corespondent al Academiei Ungare de Științe și vicepreședinte al Asociației Istorice Maghiare. În urma izbucnirii revoluției din Ungaria din anul 1956 a fost împușcat mortal în data de 25 octombrie 1956, în timp ce s-a deplasat în fruntea unei delegații către sediul partidului pentru a prezenta doleanțele studenților. Interesul său științific s-a axat de la început pe problema naționalismului și a mișcării naționale a românilor, pe relația dintre mișcările sociale și cele naționale, precum și pe relațiile dintre diferitele naționalități, în primul rând dintre români și maghiari. A fost adeptul unei viziuni obiective asupra istoriei, bazată pe izvoare, încercând să studieze problema naționalismului fără prejudecăți naționale. Din cauza morții premature, I. Tóth Zoltán n-a mai reușit să finalizeze marea monografie planificată în mai multe volume despre mișcarea națională a românilor din Transilvania, dar în afară de teza sa de doctorat publicată în 1946 (republicată în 1998 și tradusă în limba română în anul 2001), a scris mai multe cărți și studii ample despre această tematică: despre episcopul Inochentie Micu-Klein, Katalin Varga și mișcările țărănești din Munții Apuseni. Mai multe din studiile sale publicate s-au axat pe problematica națională și pe relațiile dintre români și maghiari în timpul Revoluției de la 1848-1849, cum ar fi biografia lui Nicolae Bălcescu sau atitudinea lui Lajos Kossuth și a guvernului condus de Bertalan Szemere (mai-august 1849) față de problema națională.
