Alexandru Papiu-Ilarian (n. 27 septembrie 1827, Bezded, judeţul Sălaj; d. 23 octombrie 1877, Sibiu): cărturar, politician, revoluţionar paşoptist ardelean, istoric, filolog, membru titular al Academiei Române.
A fost fiul preotului român greco-catolic Ioan Pop, originar din satul Budiul de Câmpie (astăzi, Papiu Ilarian), din judeţul Mureş. Alexandru își face studiile primare în acest sat, iar în toamna anului 1838 se înscrie la Gimnaziul catolic din Târgu-Mureş. În 1843, se îndreaptă spre Blaj, unde va studia timp de un an și unde l-a avut ca profesor pe Simion Bărnuţiu. Ulterior, s-a mutat la liceul piariştilor din Cluj, pe care l-a absolvit în 1847, fiind considerat absolvent al „cursurilor de drepturi”. Aici, şi-a luat supranumele latinizant de Ilarian, traducerea numelui Bucur i.e. Hilarius, al unui strămoş dinspre tatăl Ioan Pop, după moda studenţilor români de la liceul cu profil de facultate, din Capitala Transilvaniei.
Mişcarea revoluţionară de la 1848
Întors la Târgu-Mureş, se înscrie cancelarist la Tabla Regească și devine în scurt timp, împreună cu Avram Iancu, lider al tinerilor jurişti români din „Societatea de lectură”. Acest grup era animat de o conştiinţă naţională puternică și, odată cu izbucnirea evenimentelor din 1848, se va implica şi în viaţa politică, militând pentru drepturile românilor. Alexandru Papiu-Ilarian a participat în mod activ la organizarea revoluţiei paşoptiste. La 18 aprilie şi la 3 mai 1848 se află la Blaj, la Marea Adunare Naţională, iar în perioada iulie-august este comisar de propagandă în judeţul Dâmboviţa. Supranumit „tribunul de la Blaj”, a fost ales ca membru al Comitetului Naţional, iar mai târziu a fost numit secretar al acestuia. În vara anului 1849, din cauza mersului nefavorabil al revoluţiei, a fost silit să se refugieze din Ardeal și a trecut în Ţara Românească.
După stingerea flăcării revoluţionare, Alexandru Papiu Ilarian şi-a reluat studiile juridice la Universitatea din Viena şi apoi la Universitatea din Padova unde, în anul 1854, va obţine titlul de doctor în drept. În această perioadă apare una dintre cele mai importante opere ale sale: „Istoria românilor din Dacia superioară”, unde se regăsesc inclusiv evenimentele revoluţiei de la 1848.
Cariera juridică. Avocat
La recomandarea lui August Treboniu Laurian, Grigore Alexandru Ghica l-a chemat pe Alexandru Papiu Ilarian în Moldova. Aici, va ocupa catedra de drept uman şi penal la Facultatea Juridică din Iaşi, între 1855 şi 1858. Următoarea perioadă şi-o petrece la Berlin, în calitate de profesor particular al fiilor boierului Panait Balş. Ocupă apoi o serie de slujbe de scurtă durată, cum ar fi aceea de jurisconsult al Moldovei sau de membru al Eforiei Şcolilor din Bucureşti. În 1862 este numit procuror al Curţii de Casaţie din Bucureşti. Apogeul parcursului său profesional îl reprezintă funcţia de Ministru al Justiţiei, în guvernul Mihail Kogălniceanu, când a contribuit la reforma a privind secularizarea averilor mănăstireşti. Alexandru Papiu Ilarian a fost și membru al Baroului din Bucureşti și a pledat în numeroase procese.
Activitatea ştiinţifică. Moştenirea spirituală
A desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică, o lucrare valoroasă fiind colecţia „Tezaur de monumente istorice pentru România”. Pentru activitatea sa ştiinţifică a fost ales membru al Academiei Române, în anul 1868. Una dintre cele mai importante realizări ale sale a fost înfiinţarea, la Bucureşti, a „Societăţii Transilvania”, pe care a condus-o din 1867 până în 1874. Scopul principal al acestei societăţi era să acorde sprijin tineretului român transilvănean, căruia regimului politic din Imperiul Austro-Ungar i-a limitat accesul la educație. Papiu-Ilarian a militat toată viaţa pentru interesele românilor ardeleni.
Alexandru Papiu Ilarian s-a stins din viaţă la Sibiu, în 23 octombrie 1877, la vârsta de 50 de ani, și a fost înmormântat în curtea Bisericii dintre Brazi, din Sibiu. Moştenirea spirituală pe care a lăsat-o prin activitatea şi publicaţiile sale reprezintă un punct de referinţă pentru cultura românească.
